Feeds:
Articole
Comentarii

12 Decembrie 2016 aduce cucuzeilor din nou bucuria organizării și susținerii unui concert de colinde în Iași. Principalul responsabil pentru acest eveniment este Codrin Mihalache, un tânăr plin de entuziasm și determinare, care a devenit membru al corului de când era în clasa a 6-a, iar acum iată că este în ultimul an de liceu și caută să se implice activ și în a schimba lumea în bine.

Primul proiect al Asociației Makariotis, al cărui fondator este, va urmări  organizarea unei tabere în localitatea Stânca-Roznovanu (comuna Victoria, județul Iași). Deși lăcașul de cult este încă în construcție, comunitatea destul de săracă are o prezență constantă în viața bisericii, aici adunându-se în fiecare duminică peste 25 de copii care participă la slujbă, din cei peste 40 de copii care trăiesc in sat. Pentru acești copii se va încerca organizarea unei tabere menite să le aducă bucurie și să îi apropie mai mult unii de alții, să îi formeze ca o adevărată comunitate.

Pe Codrin l-am întrebat mai multe despre planurile și motivația din spatele organizării acestui eveniment. Vă lăsăm să descoperiți mărturia lui în cele ce urmează: Citește în continuare »

„Învață să construiești poduri, nu garduri”…relațiile dintre oameni se răcesc pentru că uităm cum să construim podurile…însă am deprins noua metoda a ridicării gardurilor; cu cât mai înalte cu atât mai bine, să ne apere propria persoană de ceilalți.

 

În toată fuga aceasta în care ne aflăm, cu toții vrem să ne delimităm cât mai bine de celelalte persoane. Trasăm cât mai multe linii de contur groase pentru a fi siguri că nu cumva, din neatenție să ne pierdem identitatea, unicitatea la care ținem așa mult. Însă paradoxal, exact așa se întâmplă. Asta pentru că uităm să devenim soluția problemei, ci persistăm în ea. Răspunsul la această dilemă e comuniunea și nu izolarea, unitatea și nu individualitatea.

 
Exact un astfel de pod a fost excursia de sfârșit de săptămână cu dragii prieteni din corul Cucuzel…un pod secret, să spun așa. În toată fuga asta, am decis să fim noi imprevizibilul, și ne-am oprit. O clipă pentru respiro, care valorează mult mai mult pentru viitor…deja valorează  Nu mi-am făcut așteptări niciodată, și cu atât mai puțin cu privire la drumeția noastră pentru simplul fapt că destinația a fost strict secretă.

Încă de dimineață, ce-i drept cam adormiți și cu somnul pe ochi (unii dintre noi), am pornit cu trenul spre secreta destinație (Mănăstirea Bistrița). Ajunși acolo în scurta „deconectare” de weekend, petrecută alături de acești oameni dragi numiți „cucuzeii” am făcut de toate: am călătorit, am râs, am vorbit și am schimbat păreri, iar am călătorit, și…am împărtășit sentimente. Clipele de magie au fost pretutindeni și nu ne-au lasat plictisiți deloc: am stat la masă…am elucidat și misterele unor ghicitori aproape de nedezlegat însă nu în cele din urmă, ne-am rugat.

DSC00589.JPG

Toate aceste momente greu de descris nu ar fi existat dacă nu le-am fi dat noi naștere. Uimitor… aceste clipe sunt și cele care rezistă cel mai mult și dovedesc faptul că: împreună suntem mai puternici; lucrurile care dăruiesc unitate sunt cele făcute împreună.

Nu discuțiile despre transcendent, imanent sau subiecte abstracte…nu astea ne-au unit; nici excursia în sine n-a făcut-o, ci ea, doar a fost un mijloc, o cale de a ușura cunoașterea, apropierea dintre noi; la urma urmei toți ne-am deschis spre a ne cunoaște; iar scopul acestei excursii acesta a fost, de a lega o prietenie. Cred cu tărie că doar comunicarea duce la cunoaștere și unitate, iar o unitate fundamentată bine, naște o prietenie așa cum ar trebui sa fie ea…Adevărată.

Așadar, este necesar să învățăm a prețui orice clipă, oricât de mică și firavă ne-ar părea pentru moment; peste ea se va așterne parfumul amintirii, iar cu timpul va deveni de neprețuit; după ce clipa va fi luat sfârșit, din sămânța ei va izvorî o întreagă poveste, ce părea pierdută în ceața uitării.

Ieșirea din mine – însumi este, din alt punct de vedere, dăruirea de mine – însumi. Ieșind din mine, eu nu mai sunt alt meu, ci al celui spre care ies.
(Pr. Dumitru Stăniloae)

(Octavian Stan, student al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”)

Un necaz nu vine niciodată singur. O vorbă din străbuni care pe cât este de dureroasă, pe atât de mult se aplică în viața noastră și se aplică și familiei de la Iacobeni, judetul Botoșani, pentru care vom susține concertul din data de 19 aprilie.
Mamă a doi copii, unul de 5 ani și unul de 14, s-a dus recent la doctor pentru a fi operată la fiere. După operație, doctorul îi spune pe neașteptate că are o tumoare la sânul stâng. Această veste tragică ce ar fi trebuit să o îi unească familia, a reușit să o dezbine. Când a aflat soțul că are cancer, acesta a alungat-o din casă cu tot cu cei doi copii și doar cu hainele de pe ei.

Acest lucru s-a întâmplat acum o lună de zile și de atunci cineva i-a oferit o casă bătrânească în care să locuiască cu cei doi copii, casă care are multe lipsuri.

Cu ajutorul membrilor corului de la Botoșani, „Sf. Ioan Iacob Hozevitul”, mama și cei doi copii au reușit să adune de-ale mâncării, să pună un pat, o canapea, cât de cât să se pună pe picioare.

Problema este că în fiecare zi, băiatul de 14 ani merge la 1 kilometru distanță să aducă apă pentru treburile casei. Concertul de marți are ca scop strângerea de bănuți pentru a le construi o fântână ușurându-le munca, având în vedere că mama este bolnavă și băieții sunt încă mici.

Așadar, vă așteptăm marți, 19 aprilie la ora 19:00 la Biserica Sfântul Sava (din spatele Halei Centrale) la concertul organizat de noi să audiați cântece pascale care vă vor aduce pace în suflet și să contribuiți din puținul dumneavoastră la binele pentru familia de la Iacobeni.

 

12992965_1071039472942665_1751724662_n

Dragi prieteni,

Concertul caritabil „Suflete, iar e Crăciun!”, care va avea loc duminică, 13 decembrie, la Casa de Cultură a Tineretului Botoșani, are ca principal țel oferirea unui sprijin financiar, dar și moral, unei persoane aflate în suferință.

Anul acesta, vrem să îi venim în ajutor unui tânăr de 17 ani, pe nume Cosmin Dragu, din Comuna Cristesti, județul Botoșani.

Are distrofie musculară progresivă Duchenne. Primele simptome au apărut la 10 ani, când părinții au observat că merge legănat. Au stat 1 an de zile în spital la Botoșani și medicii nu îi dădeau de capăt, nu știau ce diagnostic să pună. Apoi s-au dus la Iași și după 4 zile de internare i-au dat diagnosticul de mai sus, fără explicații, și l-au trimis acasă. Abia acasă, doctorița de familie a explicat părinților ce presupune această boală și părinții au rămas șocați.

11042963_441479332666770_3372606085777994988_n

Această boală e o formă de distrofie progresivă cu o evoluare rapidă. Speranța de viață e de 9-10 ani de la diagnosticare. Momentan, Cosmin nu mai poate duce nici lingura la gură, nu poate merge. Nu are voie să iasă afară iarna, deoarece o simpla răceală îi poate fi fatală. Singura lui poartă către lume este internetul. Singura soluție ca boala să fie oprită, dar nu vindecată, este un transplant cu celule stem în China. Aceste celule stem opresc boala în stadiul în care este și nu îi permite să mai evolueze. Asta înseamnă că îi poate fi salvată viața lui Cosmin.

Transplantul costă în jur de 30.000-35.000 euro. Familia are strâns în jur de 18.000 până acum. Trebuie scurtată cât de mult posibil așteptarea, deoarece boala evoluează rapid.

Cosmin ia lună de lună medicamente în valoare de 600 de lei, care îl ajută să se mențină cât de cât pe linia de plutire. Familia a aflat de acest transplant de la o alta familie cu un copil cu aceeași boală, care a facut acest transplant și a reusit să îi oprească boala din evoluție.

Dacă dorești să faci o donație, iată contul deschis la Cec Bank, pe numele tatălui lui Cosmin:

RO64CECEBT0108RON0513339, titular Dragu Cristinel Vasile.

Împreună putem face o diferență! Hai să îi oferim o rază de speranță lui Cosmin!

Prezentare:

Salutare tuturor, sunt Costi, am 22 de ani și sunt student în anul IV la Facultatea de Construcții.

Cum am aflat de Familia Cucuzel:

În toamna anului 2013 (student în anul II ) eram foarte dezamăgit de cum a trecut anul I de facultate, a fost unul foarte monoton, de aceea am decis sa mă implic în activități și am început cu fratele meu și un prieten cu participarea la un paraclis în cadrul corului ASCOR. Mi-a plăcut, chiar am mers de două ori la paraclis, îmi plăcea sa cânt, dar nu era chiar ceea ce îmi doream.

PS: Încă îmi mai place! 🙂

Într-o seară, acel prieten, Gabi, mi-a propus să mergem la un alt cor unde sunt mai multe persoane (fete) :)),  cu care putem socializa. L-a sunat pe dirijorul corului Cucuzel, Gabriel Corolea, anunțându-l ca suntem dornici să cântăm 🙂 (eu și fratele meu).

Nimic mai simplu:” Luni la ora 20:00, vă așteptăm în sala T14 pentru prima întâlnire a cucuzeilor”.

Cum a fost prima întâlnire:

Așteptam cu emoție începerea repetițiilor, îmi făceam tot felul de gânduri: O să dau vreo probă, o să mă asculte de față cu toata lumea cum cânt și o să mă fac de râs, sigur eu sunt singurul cel nou și toată lumea o să se uite la mine…și multe altele… Spre fericirea mea nu a fost așa :).

Eram foarte entuziasmat. Prezentându-mă, am fost întâmpinat cu un „Bunăăăă, Costiiii!” de către toți cucuzeii (= toate fetele 😊), m-am înroșit la față și m-am așezat imediat.

Concluzie: Nu am dat nici un test și nici nu am cântat singur de față cu toată lumea.

Ce mi-a plăcut in cor?

Sunt multe, foarte multe…

În primul rând, sunt fericit că mi-am făcut zeci de prieteni de la care am ce învăța, de la ei știu sigur că pot obține o părere obiectivă și un sfat cât se poate de bun. Aici, în Familia Cucuzel am cunoscut-o pe Magda, viitoarea mea soție, lângă care mi-am gasit liniștea și fericirea.

În al doilea rând, Excursia Cucuzeilor.

 

11150662_1066607400036079_1169582776894747926_n

În perioada dintre Crăciun și Anul Nou, „Domnu’ profesor”, Răzvan pregătește excursia cucuzeilor, 4 sau 5 zile. Am participat până acum la 2 excursii, niciuna nu se compară cu alta. Adevăratele prietenii se leagă în excursie, la un șpriț :). Urătura lui Sorin (șoferul nostru de 8 ani), horele din autocar și serile nedormite, petrecute în dans, muzică și „lume veselă”, sunt cireașa de pe tort a excursiei. Singura neplăcere care se întâmplă  este atunci când trebuie să ne întoarcem acasă. Nu mi-ar ajunge o săptămână sa povestesc despre cele întâmplate in cele 4-5 zile. 🙂

De ce să mai vin la „cor”?

Aș vrea să explic înțelesul cuvântului „cor”. Când spun cor, mă refer la prieteni, la „omuleți” cu zâmbetul pe față, la momentul acela de o oră jumătate în care mă simt relaxat și mă încarc cu energie.

Nu aș renunța never la aceste repetiții!

În fiecare an, la începerea repetițiilor se adună membri noi, cu care pot intra în contact, la fel ca mine, entuziasmați și plini de voie bună.

În perioada sărbătorilor de Crăciun, se organizează concerte în diferite locații, unde ne simțim primiți cu brațele deschise și admirați pentru ceea ce facem.

În încheiere, vreau să transmit un mesaj persoanelor care doresc să se  alăture familiei Cucuzel. Vă așteptăm cu brațele deschise, să cunoașteți persoane faine alături de care să petreceți timpul plăcut. Toate cele bune!

 

Salutare tuturor!

Mă numesc Prisacariu Andrei, dar probabil mulți dintre voi nu mă cunoașteți. Asta pentru că sunt membru nou al acestui cor, de prin primăvara anului trecut, integrat de către un prieten și fost coleg de liceu, iar în prezent student în cadrul facultății de Construcții și Instalații Iași.

Am hotărât, la îndemnul sau încurajarea unor colegi din cor, să vă povestesc despre excursia din această vară, pe care am făcut-o către acoperișul României – vârful Moldoveanu. Deși uneori nu prea stau bine la capitolul “inspirație” (depinde de apogeul meu energetic), sper să nu vă plictisesc 🙂 !

Împreună cu încă 5 persoane, verișori, prieteni, am decis să dăm startul acestei aventuri, făcând vârful prin Valea Rea! Ne-am documentat de pe internet, din auzite, că se poate face într-o zi și că ar fi cel mai spectaculos și dificil traseu montan din România, (oarecum era evident fiind cel mai înalt vârf din țară, 2544 metri) dar cum era normal, s-a dovedit a fi peste așteptările noastre!

Soarta a fost că am găsit cazare doar în Câmpulung Muscel, mai exact într-un sătuc, Bughea de Sus, la aproximativ 70-80 km de vârful Moldoveanu, dar o cazare extraordinară cu oameni primitori! Dimineață, până ce am băut cafeluța, până ce am mâncat câte ceva, am fost puțin neglijenți și am plecat în jur de ora 9 cu mașina către poalele vârfului, neștiind ce ne așteaptă! Am mers cam 35 km pe șosea către satul Slatina, unde urma să părăsim șoseaua și să ne îndreptăm către drumul forestier ce duce spre punctul unde trebuia să lăsăm mașina. Au fost aproape 40 km de drum forestier “bombardat”, nefiind altă cale de acces către traseul spre vârf, de am crezut că nu mai ajungem și facem cale întoarsă, dar într-un final după mai bine de două ore pierdute pe acel drum, am ajuns la capăt, la stâna din Valea Rea la ora 12:30.

12048920_885722911514837_1800940165_n

Marea problemă și supărare a fost că am ajuns târziu și a trebuit să forțăm ritmul. Poate unora dintre voi li se va părea că am scris în grabă această povestioară, dar cam așa a fost și urcarea noastră către vârf, în grabă din cauza timpului limitat!

Ajunși acolo, ne-am revenit și înveselit instant din starea deprimantă cauzată de drum, fiind fascinați de superbul peisaj ce îl aveam în fața ochilor! Observând indicatorul pe care scria 3 ore până pe vârf, ne-a făcut să zâmbim și să spunem că nu o fi așa greu precum povestesc turiștii. Probabil făcea referire la alpiniști sau turiști cu o pregătire mai avansată, în nici într-un caz la turiști obișnuiți, ținând cont de faptul că noi am făcut 4:20 ore. În mod normal, mergând la pas ușor se fac cam aproape 5:30 ore.

Am făcut repede poza de grup, am pus mâncarea și apa în rucsac și am luat-o din loc, la început puțin pe o mică potecă de la marginea pădurii, apoi am luat o pantă în piept destul de abruptă pe o cărare stâncoasă în zig-zag cu floricele, timp de 2:30 ore, până pe platoul unde se află și lacul Valea Rea, un platou mlăștinos pe care este indicat să rămâi pe potecă dacă nu vrei sa te afunzi cu picioarele în bălți. La un moment dat, aproape de platou fiind, ne-am alimentat cu apă din râul ce curgea din munți, o apă limpede ca lacrima și numai bună de băut, unde ne-am așezat pentru o mică pauză de masă de 5 minute, admirând peisajele de poveste!

lacul-valea-rea

Am fi vrut să mai stăm, să ne recăpătăm energia, dar timpul nu ne permitea și în grabă am pornit să ne atingem scopul. Am străbătut în jur de 30 minute pe acel platou, până la Portița Viștei, de unde urma să dăm de adevărata dificultate a traseului până pe vârful Moldoveanu! Am fost suprinși de numărul foarte mic de turiști având în vedere cât de spectaculos era traseul.

De la Portița Viștei, după o mică discuție între noi privind starea vremii care părea să ne aducă câțiva nori de ploaie, timpul de care dispuneam încât să nu ne prindă noaptea la întoarcere cu mașina pe acel drum prin pădure și din cauză că trei dintre noi nu mai aveau suficientă vlagă pentru a face față și urmau să se intoarcă la mașină, am stabilit ca noi, ceilalți trei, să continuăm urcarea către vârf într-un ritm mai alert pentru a ne încadra în timp. Știu, frumos ar fi fost să nu pomenesc de asta și să îi introduc și pe ceilalți în această parte, dar doresc să atrag atenția că traseul ăsta este destul de periculos 🙂

După micul “consiliu”, am luat direct în primire stâncile, urcând pe creastă, efectiv cățărându-ne către vârful Viștea Mare, la 2527 m, clasat al treilea între cele mai înalte vârfuri muntoase din România. În timpul urcării mai trageam câteva priviri în spatele nostru pentru a vedea pe unde ne-au putut duce pașii și parcă ne cuprindea un sentiment de nesiguranță știind că dacă puneam piciorul undeva greșit, ne puteam accidenta destul de grav!

La aproximativ 35 minute de cățărat, un timp destul de scurt, ajungem pe vârful Viștea Mare, iar reacția noastră a fost “WOW” la priveliștea de vis de care aveam parte, cu razele blânde ale soarelui ce coborau pe munți!

vistea-mare

Ne-am tras puțin sufletul, am făcut câteva poze și am continuat către vârful Moldoveanu timp de 15 minute! Porțiunea dintre vârful Viștea și vârful Moldoveanu, numită și “Marele trapez”, chiar dacă e o distanță relativ mică, o consider cea mai dificilă, deoarece a trebuit să coborăm printre stânci, în “Spintecătura Moldoveanului“,  ce delimitează creasta față de cele două vârfuri și apoi să urcăm iar, fiind ajutați de lanțuri prinse de stânci. Fix în dreapta noastră, fiind hăul, destul de înfiorător să privești! Era îndeajuns de periculos, dar oricât ar fi fost, nici nu mă gândesc că nu s-a meritat!

spintecatura

Într-un final după ce ne mai strecurăm printre stânci și mai mergem vreo 5 minute pe creastă, efortul nostru este răsplătit cu îndeplinirea misiunii de a ajunge pe vârful Moldoveanu la ora 16:50! Bineînțeles, peisajele au fost cireașa de pe tort, nu știai în ce parte să te mai uiți, totul era așa de superb și faptul că dorința de a ajunge demult pe acoperișul României mi s-a realizat în sfârșit, m-a bucurat enorm!

11941228_1154828264547325_1056117192610565506_n

Din nefericire, neavând mult timp la dispoziție pentru a admira creațiile Domnului în tihnă, nu am putut sta decât maxim 10 minute pentru a ne hidrata, a ne reface forțele și câteva poze de grup făcute de câțiva turiști ajunși acolo de jumătate de oră, cărora le-am mulțumit pentru poze și pentru că ne-au făcut puțin în ciudă din cauză că noi eram forțați să pornim înapoi așa de repede.

La întoarcere a fost puțin mai greluț, deoarece eram destul de epuizați, picioarele nu prea ne mai ajutau și nu mai aveam aceeași aderență. Practic, nu mai aveam timp de căscat ochii prin jur și am încercat să galopăm puțin, dar prudenți, evitând riscul de accidentare, pentru  a-i ajunge pe ceilalți din urmă. După aproape 2:30 ore de coborâre grea pentru gambele picioarelor noastre, reușim să ajungem la mașină la ora 19:30, teferi și nevătămați, dar rupți de oboseală și doar cu gândul de a ajunge la cazare!

Din această excursie, trag concluzia și repet, că traseul dinspre Valea Rea către vârful Moldoveanu se prezintă a fi cel mai spectaculos și mai dificil (periculos) traseu montan din țară pentru mine! Vă recomand tuturor celor care sunteți doritori să ajungeți acolo, să nu plecați fără echipament corespunzător (ceea ce noi nu prea am avut în totalitate) pentru a nu întâmpina probleme și să vă înarmați cu multă energie și voință!

Cine știe, poate mergem toată gașca corului cândva! 🙂

Dragi prieteni,

Perioada vacanței ne-a dus gândurile departe și picioarele prin toate colțurile țării. Motiv pentru care și postările de pe blog s-au rărit. Nădăjduim să revenim în forță, odată cu începutul toamnei.

Startul ni-l dă un drag coleg, Marius, căruia dorul de casă și de noi i-a fost sursă de inspirație pentru versurile de mai jos.

bigu

„Am să vă spun, copii, povestea unui cucuzel:

Mergea și el la repetiții, acum nu-l vezi defel;

Am vrut să pară interesantă

Și să o scriu in rime toată.

Abia e toamnă,  încă-i căldură,

Dar am un dor de-o urătură.

Nu-s cel mai vechi, dar printre ei

Și ca și alți mii cucuzei,

Am auzit de cor și eu,

Prin cineva, prin vărul meu.

Iar dacă toată lumea vine

Adus, chemat de nu știu cine,

Tot stau și mă întreb de zor:

Corolea, cine te-a adus în cor?

Abia intrat la facultate,

Am vrut sa văd dacă se poate

Să fac ceva mai diferit,

Nu toată ziua la tocit;

Așa am auzit de cor

Și-odată intrat în hora lor,

Chiar de nu știi exact ce vrei,

Ceva te trage către ei.

De amintiri… să îndrăznesc?

Mă tem că nu mă mai opresc,

Căci fiecare excursie în parte

Ar putea face cât o carte.

Dar voi încerca sa trec ușor

Prin, poate, ce îmi este dor.

Mi-e dor:

Să oprim oamenii pe stradă,

Să-i colindăm ca ei să vadă

Că poți primi fără să știi,

Prin lucruri simple, bucurii;

Să colindăm pe la tonete,

Și prin tramvai, fără bilete,

Căci de amenzi scăpam ușor,

Îl colindam pe controlor;

Să-avem emoții la concerte,

Să mai stresăm un pic pe fete,

Iar când era stresul mai mare,

Îl rezolvam c-o-mbrățișare.

Dar hai ca să vorbim nițel

Despre familia Cucuzel;

Căci de privim ce-a fost sau vine

Cin’ s-a-nsurat, cunună cine,

Vedem că e adevărat,

La ce-alianțe s-au format,

Iar împreună mi se pare,

Formăm familia cea mare.

Tot astfel mi-a fost dat și mie

Să-mi întâlnesc scumpa soție.

Ușor, timid, priviri subtile,

La repetiții…  la o ieșire.

Și azi puțin, mâine puțin,

O conduceam pân’ la cămin.

Știți voi, nu-i bine pentru o fată

Să meargă singură pe stradă.

Așa-ncepu povestea noastră,

Pe când eram cu dumneavoastră.

Și astfel, noi vom fi mereu la fel,

O ramură din Cucuzel.

Voi care stați și vă gândiți

Ce căutați, ce vă doriți,

O să-nțelegeți mai ușor;

Dar nu acum, în viitor.

Și-atunci o să îmi dați crezare,

Că nu a fost o întâmplare.

Doar Sfântul nostru ocrotitor

Nu ne-a ales întâmplător.”

%d blogeri au apreciat asta: